Titus Ozon (13 mai 1927 – 24 noiembrie 1996)
Produs al şcolii oborene de fotbal şi elev al maestrului Ştefan Cârjan; a început să joace la Unirea Tricolor, echipă în care va activa de la 10 ani, între 1937-1948. Evoluează succesiv la Dinamo Bucureşti între 1948-1950, la Dinamo Braşov în 1950-1951, din nou la Dinamo Bucureşti între 1951-1954. La Progresul Bucureşti joacă între 1955-1958 şi la Rapid Bucureşti până în 1964, an în care s-a retras din activitatea fotbalistică.
În Divizia A, 278 meciuri jucate, 161 goluri marcate!
Printre legendele sportive ale sectorului 2, fachirul balonului, TITUS OZON! Ce jucător, ce fotbalist! Dacă voiai să te faci de râs, trebuia să-ncerci să-i iei mingea. Unu la unu era imposibil! Avea o dexteritate a manevrării balonului ieșită din comun. Și o viteză de reacție incredibilă. Își mișca picioarele într-un ritm de parcă ar fi fost manevrat de un păpușar. Iar golurile lui, multe, aveau ceva aparte. Fie intra cu mingea în poartă, fie îl trimitea pe portar după semințe , cum se zice în argoul microbist, ori îi culca pe fundași prin fente, după care băga “ciocul” și trimitea bășica în plasă. A fost un personaj marcant al fotbalului de după război.
Ozon bătea mingea în Parcul Obor, unde a învățat toate șmecheriile, dar fotbalul îl avea în sânge. Era făcut pentru el. Era mai degrabă firav, nu foarte înalt, ceva peste 1.70 metri, dar era greu să-l pui jos, eschiva orice atac ca o zvârlugă și trecea mai departe nonșalant, cu mingea la picior. Școala Oborului era unică iar el a fost unul dintre premianții ei.
Când maidanul n-a mai fost suficient, s-a dus la Unirea Tricolor, antrenor fiind cunoscutul Fane Cîrjan. În 1948, prin fuziunea dintre Unirea Tricolor și Ciocanul, ia naștere Dinamo București. Titus devine rapid vedeta echipei, stilul său fiind deopotrivă eficient și atractiv pentru spectatori. În 1955, neplăcându-i atmosfera cazonă din “Ștefan cel Mare”, semnează pe ascuns cu Progresul. Este suspendat și intră în atenția securității fiind acuzat de simpatii legionare și deportat în Deltă, la tăiat de stuf. Reușește să fugă și ajunge la Federația de Fotbal, depunându-și memoriu pentru ridicarea suspendării și obține într-un final transferul. La Progresul a continuat să aibă evoluții încântătoare pentru fotbalul acelor vremuri, Cornel Dragușin, antrenorul de atunci al “bancarilor”, considerându-l un “jucător conflictual, independent, dar absolut genial.”
Este considerat ca fiind unul dintre cele mai mari talente în fotbalul românesc postbelic. Atacant deosebit de eficace, s-a impus ca un veritabil maestru al driblingului şi în acelaşi timp, ca un fin tehnician.
A câştigat de două ori titlul de golgheter al campionatului, la ediţiile din 1952 şi 1955, având la activ 158 de goluri marcate în primul eşalon. În pofida marilor sale calităţi de fotbalist, nu a îmbrăcat niciodată tricoul de campion, deşi a fost foarte aproape de această performanţă cu Dinamo Bucureşti în 1952 şi 1953.
Titus Ozon în stânga imaginii, înaintea meciului Dinamo București – Dinamo Tbilisi (URSS) 2-1, (1953, stadionul „23 August”, București), cu „căpitanul” advers Gogoberidze, pe care avea să-l ridiculizeze în timpul jocului, dându-i de mai multe ori mingea printre picioare!
A ratat de patru ori, în finale dramatice, câştigarea Cupei României – ca jucător la Dinamo în 1954, la Progresul în 1958 şi la Rapid în 1961 şi 1962.
Tricoul primei reprezentative l-a îmbrăcat de 22 de ori, participând şi la Turneul final al JO de la Helsinki în 1952. Pentru echipa națională a României, Titus Ozon a jucat între anii 1952-1962. Vă întrebați oare de ce atât de puține apariții în 10 ani. Da, dar în perioada aceea convocările la echipele naționale erau foarte rare, meciurile nu se jucau la foc automat ca în zilele noastre, iar deplasările în alte țări se realizau foarte de greu. A marcat de 7 ori pentru prima noastră reprezentativă.
Memorabil! Pe 29 mai 1955, echipa națională a României juca un meci amical cu Polonia la București, pe Stadionul 23 August sub privirile a aproximativ 100.000 de spectatori. Aceasta a fost a 15-a întâlnire dintre cele două echipe. O singură dată au pierdut tricolorii în fața polonezilor până la acest meci. Este vorba despre înfrângerea cu 5-0 de pe 2 octombrie 1932. Din celelalte 14 partide, am câștigat 6 iar 8 s-au terminat la egalitate.
Scorul a fost deschis de fotbalistul echipei Progresul Finanțe Bănci București (cum se numea la vremea respectivă Progresul București), Titus Ozon în minutul 9. Polonezii egalau situația de pe tabelă în minutul 65 prin Stanisław Hachorek. Oaspeții au preluat conducerea două minute mai târziu când Gerard Cieślik și-a înscris și el numele pe lista marcatorilor. Scorul final avea să fie stabilit în minutul 76 de către un coechipier de-al lui Ozon de la Progresul, Nicolae Georgescu.
La 37 de ani, abandonează activitatea de jucător devenind antrenor. A pregătit mai multe echipe de A și B, dar a fost și antrenorul echipei naționale a Libiei, datorită bunelor relații dintre Ceaușescu și Gaddafi.
Ca antrenor, a început să activeze din anul 1965, trecând pe la Progresul București, Jiul Petroșani, FC Argeș. În toamna anului 1971 este “secundul” lui Angelo Niculescu la echipa naţională, care a obţinut calificarea în sferturile de finală ale CE 1972. Din 1980, s-a retras definitiv din activitatea competiţională. Fiind Maestru emerit al sportului, antrenor emerit, membru de onoare al FRF, prin grija foştilor suporteri oboreni şi cu sprijinul FRF i s-a ridicat o statuie în cartierul bucureştean Obor, iar numele său este dat parcului din vecinătatea Gării Obor.
Ne respectăm elitele și ne amintim cu lacrimi în ochi cum s-a construit istoria clubului Dinamo, victorie cu victorie, glorie cu glorie în cupă și campionat, an peste an, cu multă muncă și perseverență din partea fotbaliștilor care au onorat clubul! DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE pe Titus OZON!
Surse/Foto: wikipedia.org; youtube.com; tikitaka.ro arhiva personală G. Graur