Pentru mine “dragostea” pentru Dinamo a început în anul 2000, văzusem un meci din Cupa UEFA dintre Polonia Varșovia – Dinamo: 3-1, gol marcat de Iulian Tameș.
Eram copil, aveam 11 ani și de atunci am acest “drog” în sânge, prin venele mele curge doar sânge alb-roșu.
Am fost pentru prima dată pe stadionul Dinamo pe 20 aprilie 2014, a fost prima zi de Paște și jucau împotriva celor de la Astra Giurgiu.
Fiind din Vaslui, îmi este foarte greu să merg mai des la meciurile lui Dinamo, dar atunci când am avut ocazia, nu am stat prea mult pe gânduri, nimic nu se compară cu un meci văzut în peluză.
Atunci când am ajuns la stadion și am urcat în peluză, am simțit pe propria piele, atmosfera creată de către cei din Peluza Cătălin Hîldan, care este una dintre cele mai frumoase galerii de fotbal din Europa. Am cântat și am dansat împreună cu ei, a fost incredibil, a fost de vis ce senzație aveam când fredonam cântecele de încurajare a lui Dinamo.
Cel mai frumos cadou de Paște, a fost victoria lui Dinamo în fața celor de la Astra Giurgiu, cu scorul de 2-0, prin golurile marcate de Ionuț Șerban și Dorin Rotariu.
Am fost foarte fericit la final că am asistat la meci pentru prima oară pe Stefan cel Mare. Acolo am întâlnit oameni minunați, pe care îi știam de pe rețelele de socializare și i-am cunoscut și-n realitate.
Cea mai mare dorință a mea, este asist la Dinamo – fcsb și știu că se va întâmpla acest lucru, la un Derby atmosfera creată de cei din PCH este una senzațională, nu poți descrie în cuvinte, decât după ce vezi cu ochii ce se întâmplă în peluză.
“Cu durere spun că Dinamo de acum, este unul care nu mai garantează performanța!”
Ce se întâmplă acum în curtea „câinilor” nu e vânătoare, ci vânare. De vânt.
Dinamo nu şi-a rezolvat toate problemele, este în continuare o degringolada, în ceea ce privește un plan de organizare, nu există semnale că se dorește performanță. A trecut de la o formație care și-a obișnuit fanii săi, cu lupta an de an la câștigarea titlului de campioană, la o echipă care se chinuie să supraviețuiească.
De câțiva ani echipa noastră este într-o continuă foame de trofee şi performanță, conducerea încearcă în fiecare an tot felul de strategii, nu foarte bune, lăsând uneori impresia că există mult amatorism acolo și asta a dus la lipsa de rezultate. Nu mai există mentalitate de învingător, care a fost cândva parte din fiecare jucător și nu prea mai există dragoste pentru culorile “alb-roșu”.
Pretindem copiilor şi antrenorilor afecţiune necondiţionată, dar prima echipă e plină de jucători aduși fără ca acestora să li se spună ce înseamnă Dinamo și cine a fost această echipă în istoria fotbalului românesc.
Suporterii dinamoviști sunt singurii care mai țin în viață, această echipă și o susțin necondiționat, lor le pasă, îi doare când văd ce-a fost și ce a ajuns Dinamo, le este dor de anii 2000, atunci când echipa lor avea performanță și existau mulți fotbaliști care aveau o mentalitate de învingător și care au scris istorie la Dinamo și mă refer aici la: Cătălin Hîldan ( Unicul Căpitan), Giani Kiriţă, Florentin Petre, Ionuț Lupescu, Marius Niculae, Adrian Mutu, Daniel Florea, Bogdan Onuț, Cristi Munteanu, Ștefan Preda, Claudiu Drăgan, Adrian Mihalcea, Ionel Dănciulescu, Claudiu Niculescu, Ionel Ganea, Cosmin Moți, Ștefan Radu Bogdan Lobonț și lista poate continua.
Cristi Borcea era omul care iubea performanța și care a investit în ea.
Cât a fost el conducător al echipei am câștigat multe trofee, el nu era doar un conducător ci era un mare suporter al echipei noastre, ultimul nostru titlul de campion se datorează de pe vremea când încă mai era conducător la Dinamo, în 2007.
L-am ales exemplu pe Cristi Borcea, deoarece știu cât de mult iubește el această formație, lăsând la o parte ce s-a întâmplat cu “dosarul transferurilor”, vorbind strict de performanță, el a făcut lucruri bune, să nu uităm ce concurență benefică era atunci cu cei de la Steaua.
Pentru mine cea mai frumoasă victorie într-un Derby este acel 2-4 din Ghencea, când Cătălin Munteanu, Ionel Dănciulescu și dubla lui Claudiu Niculescu a făcut diferența în acel meci.
Din păcate au apus acele vremuri, trăim doar din amintiri, acum ne-a mai rămas doar speranța, ea moare ultima, că vom ieși mai devreme sau mai târziu din nou la suprafață și ne vom putea bucura din nou de câștigarea campionatului, acum poate visăm, dar crezând în ele, se pot îndeplini.
Cea mai mare dorință a suflării dinamoviste este ca într-o bună zi, să aibă un stadion modern, poate și niște investitori noi la echipă.
Nu sunt un fan al acestei forme nesăbuite de globalizare în fotbal. Poate respir desuet, judec vetust, tradiţia încă îmi încarcă zilele pe care le visez cu trăinicie şi certitudini.
Fotbalul a evoluat mult în ultimii ani și este într-o continuă schimbare, dar fotbal fără pasiune, nu există.
Vă spun, Dinamo este precum un “drog”, crează dependență, odată luat acest “drog”, nu mai poți scăpa și rămâi cu această echipă în suflet toată viața.
Fie vreme bună, fie vreme rea, câini până la moarte și dincolo de ea!