Comemorăm 10 ani de când s-a alăturat îngerilor noştri, Ion Nunweiller! (9 ianuarie 1936 – 3 februarie 2015)

Nelu Nunweiller s-a stins la 79 de ani, la un an şi jumătate după ce Lică, fratele şi colegul său din apărare trecuse în nefiinţă. Reconstituim în rândurile următoare, din propriiile-i mărturii, imaginea unui fotbalist legendar, care a marcat istoria şi prezentul lui Dinamo.

Nelu îşi amintea, într-un articol publicat de “Adevărul” în 2011, cum s-a născut actuala poreclă a dinamoviştilor : “Eu şi fratele meu, Lică, evoluam fundaşi centrali şi eram răi în joc şi curajoşi. Noi, fiind copii de saşi, eram roşcaţi şi, când alergam ne înroşeam foarte tare. Odată, într-un meci cu Rapid, atacanţii lor, Dumitriu II şi Ionescu, care ne ştiau de frică şi nu-şi permiteau să ne dribleze, ne-au întrebat: <Ce sunteţi, mă, aşa răi? Parcă sunteţi nişte câini… la cum arătaţi, sunteţi câini roşii>.

Apoi, suporterii lor au dus vorba mai departe şi aşa ne-a rămas porecla”.

Dintre cei doi, Nelu poate fi considerat primul “câine roşu”, pentru că a debutat mai devreme decât Lică şi era şi fratele “mai bun”, fotbalistic vorbind.

Două pâini şi o cupă ruptă…

În acelaşi articol amintit, Nelu Nunweiller a rememorat primii săi paşi în fotbal:„La 10-12 ani am început să joc fotbal. Proveneam dintr-o familie numeroasă, cu o situaţie materială grea. Tata ne-a spus să facem şcoală, să avem o meserie şi după aceea să jucăm fotbal. Dar am avut noroc: fratele cel mare, Constantin, era înotător şi boxeur. A fost la o gală şi a venit acasă cu două pâini şi o cupă ruptă… Tata s-a bucurat că a adus ceva de mâncare şi el a spus că şi din sport poţi să câştigi. Am ajuns la Unirea Tricolorul trei fraţi, eu, Lică şi Dumitru, dar în scurt timp echipa s-a desfiinţat şi ne-am dus la Progresul ICAB. După o periodă, tot fratele mai mare, care ajunsese contabil la Ministerul de Interne, ne-a adus la Dinamo”.

Insistenţa părintelui de “a avea o meserie”, i-a obligat pe copii să alerge dintr-un colţ în altul al Bucureştiului. “Dimineaţa eram la strung, la mecanică, să facem o meserie, cum spunea tata, după -amiaza la antrenamente, unde mergeam agăţaţi de tramvai că n-aveam bani de bilet şi ne suiam pe tambur de ne frigeau mâinile când se încingea tabla, apoi mergeam la şcoală, eram la seral la <Liceul Matei Basarab> şi ajungeam noaptea acasă. Toate astea numai ca să jucăm fotbal”.

Fosta glorie a albilor-roșilor a rememorat şi ce a făcut cu primii bani din fotbal: „Am luat o primă de 600-700 de lei, era un salariu măricel atunci, chiar de Crăciun se întâmpla, şi le-am cumpărat tuturor din familie câte ceva, o cămaşă, un pantalon. Atunci, tata s-a bucurat şi şi-a dat seama că pot câştiga şi din fotbal”.

După o experienţă de doi ani la Fenerbahce, Nelu Nunweiller s-a lăsat de fotbal în ‘72, devenind imediat antrenor al echipei preţ de 7 ani, răstimp în care a cucerit trei titluri.

18.12.1963 – Real Madrid – Dinamo Bucureşti 5-3 (manşa retur a optimilor de finală ale Cupei Campionilor Europeni). Golurile dinamoviştilor au fost marcate de Ion Nunweiller, Constantin Frăţilă şi Ion Pârcălab

S-a legitimat la vârsta de 14 ani la echipa Venus ICAB Bucureşti. În 1951, trece la Dinamo Bucureşti, club în care a activat până în 1972, cu două scurte perioade de întrerupere: în 1956, la Dinamo Obor şi în 1968-1970, la Fenerbahce Istanbul – fiind primul fotbalist român important care a jucat în afara României. A debutat pentru Dinamo București, în Divizia A, în meciul câştigat în faţa celor de la Dinamo Bacău 2-1, pe 12 august 1956. Ion Nunweiller a jucat în prima divizie doar pentru clubul Dinamo în 279 meciuri şi a marcat 19 goluri.

A jucat 21 meciuri şi a marcat 3 goluri în cupele europene pentru Dinamo, una din reuşite fiind pe “Bernabeu”, pe 18 decembrie 1963, Real Madrid – Dinamo 5-3.

Fotbalist înzestrat cu deosebite calităţi fizice şi morale, a reprezentat tipul apărătorului luptător, bun acroşer, excelent la jocul de cap, sigur în deposedarea adversarului de minge, ambiţios şi tenace. A fost un veritabil stâlp al apărării dinamoviste şi al naţionalei în cele 40 de meciuri în care a îmbrăcat tricoul cu nr. 3.

Printre marile sale performanţe, ca jucător, se înscriu cinci titluri de campion naţional, în 1962, 1963, 1964, 1965 şi 1971 şi trei Cupe ale României, în 1959, 1964 şi 1968, câştigate cu Dinamo, precum şi un titlu în Turcia, cu Fenerbahce, în 1969.

Ca antrenor, s-a afirmat relativ repede reuşind chiar în primul an al activităţii sale la conducerea tehnică a echipei Dinamo, în 1972-1973, să câştige titlul naţional. Mai câștigă două titluri de campion național cu Dinamo în 1975 și 1977, ca antrenor principal. Ulterior, a antrenat atât echipe din România cât și din străinătate.

Maestru emerit al sportului şi antrenor emerit.